În ţara lui Haplea: Regăsire

miercuri, 19 septembrie 2012

Regăsire

Bună ziua lume bună. După o pauză mai lungă, cauzată de nişte probleme tehnice, iată-mă ajuns din nou printre voi. Astăzi vă arăt cum a fost sechestrat Mureşul la Alba Iulia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

De la Herodot citire

(or fi fost tracii slabi şi trândavi, dar dacii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre ei)

"Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
"După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".
"Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi".
"La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă".
"La traci există următoarea rânduială: îşi vând copiii pentru a fi duşi peste hotare"

"Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fara giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăşti cum se tâmplă: din pom bun roade bune ob să iasă."
- Grigore Ureche -

"Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredinţată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei.
După moartea prematură a regelui Vladislav I, Iancu îşi impune regenţa Ungariei şi devine tutorele lui Ladislau Postumul. Dacă din punct de vedere militar la începutul domniei sprijină pe sârbi, in 1443-1444 acesta organizează "Campania cea Lunga" care pricinuieşte importante pierderi Semilunei; această campanie se incheie printr-o pace semnata pe 10 ani.
În 1448 a primit titlul de prinţ de la Papa Nicolae al V-lea, imediat după care a reluat luptele împotriva otomanilor.
Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan a fost numit de Ladislau conte de Bistriţa-Năsăud şi căpitan general al regatului. Totodată, regele i-a inclus în blazonul familial aşa-zişii „lei de Bistriţa”."

Născut în Suceava ca fiu al domnitorului Ţării Româneşti de mai târziu, Simion Movilă şi având ca unchi pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei, Petru Movilă ajunge mitropolit şi în această calitate a desfăşurat o bogată activitate bisericească şi culturală, continuând să tiparească mai multe cărţi, reface multe biserici şi mânăstiri din Kiev, ridică spitale şi azile.
În timpul vieţii lui Petru Movilă apar bisericile greco-catolice. Sursele ortodoxe şi cele catolice prezintă diferit aceasta. Concluzia este că pe un fond existent al sărăciei bisericii ortodoxe rutene vine propaganda iezuită şi avantajele oferite de monarhul polonez.
Mitropolitul Petru Movilă semnează la 16 august 1628 declaraţiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnaţi clericii care au aderat la Uniaţia din 1596.

După victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 (fără să fie salutat şi aplaudat de populaţia civilă a oraşului^[8]), primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei".

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective.
Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi Codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.
Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, şi l-au constrâns pe domnitor să abdice. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. În perioada sa au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După războiul ruso-turc (de independenţă), România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Firea prinţului era în contrast cu ţara ce i-a fost dat s-o conducă, „ţară lipsită de măsură şi mereu în schimbare”. El a reuşit să conducă ţara nu prin îngâmfare ci prin multă înţelepciune şi obiectivitate.

Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.” (Yehudi Menuhin)
In ambele razboaie mondiale, George Enescu a ramas si a sustinut concerte in tara.

Ca om de carte şi profesor de teologie, Părintele Galeriu a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi de cercetare, publicând studii, articole, cărţi, note, recenzii, însemnări, predici. Lucrările sale sunt temeinic elaborate., bogat documentate, interesante şi utile pentru teologie şi actualitate, iar stilul lor este inconfundabil. Dar, pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oameni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat „Părinte” şi „duhovnic”, dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Galeriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care şi el şi le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. El a reprezentat cu cinste şi autoritate Biserica Ortodoxă Română, în orice împrejurare a fost chemat să o facă… A vorbit mereu ca un adevărat teolog şi preot. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.
- Virgil Cândea -

Cândva călăii erau de origine străină, iar acum noi, fraţii (românii-n.a.), ne tâlhărim şi ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!...

- Părintele Galeriu

Părintele Galeriu se considera “o conştiinţă care aduce un smerit aport la însănătoşirea spirituală, morală şi fizică a neamului nostru românesc”.

Episcopul Iuliu Hossu, alături de alţi trei fruntaşi ardeleni (episcopul ortodox Miron Cristea - viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române -, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş) au dus la Bucureşti declaraţia de Unire, în Parlamentul României. Cu acest prilej, Episcopul Iuliu Hossu a spus:

„Dacă pentru strămoşii noştri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la Bucureşti. Acesta este Sionul Neamului Românesc...”
După instaurarea puterii comuniste i-a fost propus scaunul de mitropolit al Moldovei, pe care l-a refuzat cu aceste cuvinte:
"“Domnule prim-ministru: credinta noastra este viata noastra”
Invitat să plece la Roma după ce a fost închis în închisorile comuniste, a refuzat să-şi părăsească ţara fără posibilitatea de a reveni. Preşedintele Departamentului Cultelor, George Nenciu, aştepta afară, curios să afle hotărârea Episcopului. Când s-a deschis uşa l-a întrebat:
- Înalt Preasfinţite, v-aţi înţeles? - Da. Ne-am înţeles, răspunse Episcopul dârz şi hotărât. Rămân aici.

S-a născut la 12 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman şi a decedat la 4 decembrie 1987, Păltiniş, judeţul Sibiu). A fost filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor român.
Citate din opera lui:
"S-a afirmat în repetate rânduri: fiinţa este. Gândul nostru românesc spune nu numai este, dar şi este să fie.
Când mă gândesc la Maramureş, la folclorul nostru şi la felul întâmplător şi prea adesea parţial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că aceea ce ştim şi admirăm noi (laolaltă cu atâţia străini) reprezintă poate numai resturile şi firimiturile unui banchet al zeilor.
Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci şi să devină. Dar cum poţi preface fiinţa în devenire?
Începând de când? Şi mă gândesc la o Românie care ar suporta pe un Nietzsche spunându-i: "Românii nu sunt nimic; ei devin ceva."